CAVALERII DE MALTA SI SERVICIILE SECRETE !

Tot mai multi cercetatori ai fenomenului ocult (societati secrete) au ajuns sa inteleaga cat de periculoase pot fi acele persoane din serviciile de informatii a caror apartenenta la una sau mai multe societati secrete, ii face incompatibili cu statutul de ofiter de informatii pus in slujba unui stat.
Este, desigur, si cazul Romaniei.

Este ceea ce ne spune si dl. Leo Zagami, fost mare mason de rang inalt.

"...asa cum am spus, Cavalerii de Malta ar trebui studiati daca doriti sa descoperiti LINIA DE TRADATORI pe care-i avem in Serviciile de Informatii. Tradatori deoarece ei NU lucreaza pentru tara lor, ci pentru Vatican si sionisti deasemenea."


"Cei care manipulează totul sunt de obicei familiile de “iluminaţi” pe care le susţine Vaticanul. Cei care vor să înfiinţeze Noua Ordine Mondială sunt “cavalerii” recunoscuţi de Vatican: Cavalerii Sfântului Graal, Cavalerii de Malta, Cavalerii Sf. Ion.

Aceşti “cavaleri” fac toţi parte din serviciile secrete americane, CIA, MI6, MI5 în Anglia.

Cei care aparţin şi serviciilor secrete au “loialitate dublă”; deşi ar trebui să fie loiali ţării lor, ei fac totuşi jurăminte de loialitate faţă de “Ordinul Sfânt” din care fac parte.

Aceste “Ordine Sfinte” sunt sub controlul Papei şi al numeroşilor lideri ai săi.

Iata ce spunea dl. Radu Timofte, fostul director al SRI:

„Tendinţa din ce în ce mai vizibilă a masoneriei de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru România.”

Pe un alt forum am descoperit o afirmatie interesanta a user-ului "Apostol":

"Legat de Spionajul Romanesc si Masonerie, stiu sigur, caci am vorbit cu cineva care face parte din SRI, ca exista multi ofiteri de spionaj in SRI care aveau legaturi cu Ordinul Cavalerilor de la Malta. Poate ca si de aceea ma intrebam uneori : oare nu exista si un serviciu anonim, neoficial, independent politic, tip OCTOGONUL, care lupta pentru interesele noastre romanesti ????"
http://www.semperfidelis.ro/e107_plugins/forum/forum_viewtopic.php?17909.30


Din cele analizate putem intelege ca masoneria este subordonata acelor ordine cavaleresti ale Vaticanului cum ar fi cazul Cavalerilor de Malta.
Interesant ca acesti "cavaleri", desi arata ca si noi si desi ei declara ca sunt romani, ei nu lucreaza in favoarea romanilor si Romaniei.
Beneficiarii muncii lor sunt altii.
Poate asa reusim sa intelegem de ce lucrurile merg prost.

Am si eu o nedumeriere.
Contraspionajul din Romania are cunostinta de activitatea acestor cavaleri ?


"În data de 13 noiembrie 2007 la Judecătoria Arad a fost înregistrată cererea formulată de către petentul Buzatu Constantin KGCM, persoană împuternicită pentru îndeplinirea formalităţilor de înscriere în vederea dobândirii personalităţii juridice a Asociaţiei Prioratul Autonom din România al Ordinului Suveran Sfântul Ioan din Jerusalim - Cavalerii de Malta."
LINK: http://www.kmfap.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=25&Itemid=28
LINK: http://www.kmfap.net/index.php?topic_id=15

Înregistrarea oficială a asociaţiei IBSSA-România s-a făcut în septembrie 2001, când prin cererea înregistrată instanţei sub nr. 9374/21.09.2001, s-a solicitat înregistrarea în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, conform prevederilor Art.6 alin.4 din O.G. nr. 26/2000.
Această solicitare a fost aprobată în şedinţa publică din 24.09.2001 a Judecătoriei Arad, şi a luat astfel fiinţă IBSSA-România, avându-l ca Preşedinte pe Constantin Buzatu.
LINK: http://www.ibssa.ro/index.php?lng_id=1&flid=121437&type=5&display=10&zlid=118608

In ambele stiri apare acest domn, Constantin Buzatu.
Am inteles ca acest domn este si general.
Nu stiu, imi este greu sa cred ca acesti cavaleri sunt de capul lor pe aici. Ori asa este ori au un spate foarte puternic. Nu stiu ce sa zic.
Am preluat stirile respective de aici:
http://ordinulnegru.blogspot.com/2010/01/ibssa-quo-vadis.html
Sper ca nu l-am deranjat pe dl. Ronin.

Poziţia bisericii catolice în cel de-al doilea război mondial se poate cita din multe documente, aşa este şi citatul care urmează. În 3. mai 1945, Vaticanul a dat o declaraţie în presa spaniolă din Madrid, prin generalul Franco, cu ocazia morţii lui Hitler: „Adolf Hitler, fiul bisericii catolice, a murit apărînd creştinismul. De aceea se înţelege că nu se găsesc cuvinte pentru deplîngerea morţii sale, fiindcă s-au găsit atît de mulţi care au lăudat viaţa lui. Deasupra rămăşiţelor pămînteşti stă chipul lui biruitor şi moral. Cu palmierul martirilor, Dumnezeu să-i dăruiască lui Hitler laurii biruinţei sale.“ (E. Paris, The secret history of the Jesuits, pag. 163).

Mulţi care au strigat „Heil Hitler!“, nu au ştiut ce au făcut cu adevărat. Dar demnitarii religiei nu ar fi trebuit să ştie acest lucru? Totuşi ei au întins braţul şi au mărturisit cu salutul „Heil Hitler“ că acum mîntuirea vine de la Hitler, şi nu de la Dumnezeu. Aceasta am trăit-o şi eu fiind născut în anul 1933. Deseori am privit paradele de marş ale trupelor! Totul suna aşa de puternic cînd se striga cu atîtea voci „Sieg Heil! Sieg Heil!“

Tîrziu, odată cu prăbuşirea dictaturii lui Hitler, mulţi şi-au dat seama că au făcut parte dintr-o generaţie de război dusă în eroare, înşelată, trişată. Publicarea atrocităţilor şi descoperirea ulterioară a holocaustului evreilor au făcut ca multora să le piară graiul. Astăzi mai există oameni care tăgăduiesc aceste fapte numai din cauză că ei nu pot să rînduiască în mintea lor aceste atrocităţi care au dus pînă la gazarea bărbaţilor, a femeilor şi a copiilor nevinovaţi. În Numele lui Dumnezeu şi al poporului german s-au făcut în sec. al XX-lea cele mai groaznice crime. şi astăzi mai răsună cuvintele propagandistice din timpul naziştilor în urechile multora. Unii îşi aduc aminte cum s-a proclamat, prin aclamaţii puternice: „… şi o credinţă pentru toată lumea …“ Pe cureaua soldaţilor era scris „Dumnezeu este cu noi!“ Ce batjocură!

Peste 55 de milioane de oameni au fost „arşi“ în cel de-al doilea război mondial, dar instigatorii propriu-zişi au rămas nepedepsiţi. „Cardinalul Frings din Köln, care, într-o emisiune radiofonică din 16. decembrie 1945 şi-a exprimat dorinţa de a vedea Apusul impregnat de creştinism, care înseamnă desigur de catolicismul roman, a cerut în mod public, el fiind primul care a făcut-o în Germania, la Bonn, de ziua catolicilor, în 23. iunie 1950, reînarmarea Germaniei şi o pace bazată pe ,ordinea lui Dumnezeu‘! … Astfel episcopul Muench, ca şi papa Pius al XII-lea, a cerut într-o pastorală ,clemenţă‘ pentru criminalii de război germani. În 1951 el a primit, din mîna preşedintelui R.F.G., Marea Cruce de Merit a R.F.G. şi a fost numit cardinal de către papa Ioan al XXIII-lea.“ (K. Deschner, Abermals krähte der Hahn, pag. 647-650).

Foarte relevant este şi citatul următor: „După prăbuşirea regimului catolic, mănăstirile din străinătate ale franciscanilor au devenit locuri de refugiu în masă ale criminalilor, în Austria la Klagenfurt, în Italia la Modena, dar şi în Franţa.“ (K. Deschner, Abermals krähte der Hahn, pag. 625). După cum se vede, ei au cunoscut bine şi au ştiut unde să găsească nu numai uşi deschise, ci şi braţe deschise. Chiar şi aghiotantul francez al criminalului de război Klaus Barbie, măcelarul din Lyon, Paul Touvier, a fost prins într-o mănăstire catolică, în care a trăit bine mulţi ani.

După înfrîngerea armatei germane la Stalingrad, papa a încercat să atragă Statele Unite de partea lui pentru a lupta împotriva bolşevismului. Singura condiţie pe care a pus-o preşedintele american Roosevelt a fost: capitularea lui Hitler. Papa l-a implorat ca să cedeze din cauza lucrurilor care erau în joc. Dar de data aceasta, el s-a văzut în faţa unui dictator avid de putere, fanatic şi surd. Episcopii catolici, care şi-au manifestat solidaritatea cu Adolf Hitler, în martie 1933, la conferinţa din Fulda, au spus, în 1945, ceva cu totul deosebit şi au introdus o strategie nouă pentru a ajunge la ţinta secretă a unei Europe unite pe plan politic şi religios.

Ceea ce nu s-a reuşit cu puterea războiului va deveni realitate în scurt timp pe calea diplomatică. În timp ce milioane de oameni, emigranţi, prizonieri de război aflaţi în lagărele de lucru trebuiau să suporte consecinţele războiului, clerului nici nu i-a păsat de aceştia cînd şi-a îndreptat iarăşi steagul după direcţia vîntului. Cei nevinovaţi au suferit, iar cei vinovaţi erau în siguranţă şi îşi jucau rolul mai departe.

La Conciliul Vatican II (1962-1965) linia direcţională a fost stabilită din nou. Bisericile protestante nu au mai fost blestemate şi însemnate ca disidente, ci ca fraţi care s-au despărţit dar care sînt primiţi acum cu braţele deschise. Contrareforma s-a încheiat. Ciudat este însă că nici unul din blestemele care au fost pronunţate împotriva protestanţilor, mai ales la Conciliul din Trient, nu a fost luat înapoi. Pînă astăzi nu s-a cerut încă nici o scuză faţă de evrei, protestanţi şi credincioşi de altă convingere din partea papei şi a bisericii.

Domnitorii de la Roma nu au ţinut cont, niciodată, de viaţa altora. Cine stătea în calea pretenţiilor asupra puterii, fie copii sau oameni maturi, fie duşmani politici sau religioşi, erau înlăturaţi. Nero, Diocleţian, Constantin şi alţii au făcut începutul. Această tendinţă a continuat mai tîrziu la papii romani. Cine nu s-a supus a fost prigonit şi ucis, indiferent dacă era vorba de păgîni, de evrei sau de creştini de altă convingere, a căror crimă consta doar în faptul că nu s-au supus bisericii romano-catolice.

Constantin este întemeietorul propriu-zis al „Bisericii imperiale“ romane şi al executării brutale a puterii de către aceasta. El ar fi văzut o cruce de foc pe cer şi, pe lîngă aceasta, un text scris: „Cu semnul acesta vei birui.“ Acest ucigaş, care în familia sa a ucis pe Licinius şi Bassanius, cumnaţii săi, pe nepotul său, apoi pe fiul lui Licinius, pe socrul său, Maximilian, pe fiul său, Crispus şi pe propria sa soţie, Fausta, era în acelaşi timp un politician abil. Pentru el biserica era un factor de putere, de care s-a folosit. Dar el i-a lăsat şi pe păgîni să se afirme. Începînd cu timpul acela, din prigoană şi din crime a rezultat biserica imperială creştino-păgînă. Cu numai 70 de ani mai tîrziu, Augustin a slăvit biserica aceasta considerînd-o „stat dumnezeiesc“. Pentru el Satana era legat. Dar aici era o realitate contrarie: el abia atunci a fost dezlegat.

Ziua de naştere a zeului Soare a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu. Jupiter, Diana şi celelalte zeităţi au fost date jos, Petru, Maria şi alţii au fost declaraţi sfinţi şi ridicaţi în slavă. În fond, atunci a avut loc o prelucrare deplină a cultului zeilor greco-romani de către „creştinismul“ acesta în formare. Zeii păgîni au fost schimbaţi cu sfinţii şi patronii apărători. Populaţia a fost forţată să se supună acestei puteri politico-religioase. Cine nu a vrut să se supună sau cine nu a putut să se supună, din cauza conştiinţei, a fost înlăturat. Colaborarea dintre stat şi biserică nu îngăduia altor creştini nici o şansă. Fie în viaţa comercială sau în profesii, fie în cadrul breslelor – boicotul şi prigoana erau, peste tot, la ordinea zilei.

Abia atunci cînd papa şi biserica romană se vor scuza pentru moartea a milioane de oameni care prin manevrele lor au fost expulzaţi din viaţa aceasta, vor avea dreptul să vorbească despre „protecţia vieţii celor nenăscuţi“. Viaţa care nu s-a născut încă trebuie protejată, iar viaţa care s-a născut deja a fost şi este animal de vînat! Nu au făcut chemări pentru cruciade chiar papii şi nu i-au binecuvîntat ei pe soldaţii plătiţi, nepăsîndu-le însă de viaţa acestora? S-a ţinut cont în cruciadele sau războaiele religioase de femeile gravide şi de copii, în general, de viaţa omenească? Ce fatalitate, dacă chiar în apropierea mănăstirilor sînt scoase schelete de copii la lumina zilei!

În „Catehismul catolic pentru adulţi“, la pagina 256, biserica este declarată un sacrament. Faptul că în biserica catolică există şapte sacramente, în general, se cunoaşte, dar ca şi biserica să fie un sacrament, este ceva nou. Citat: „Biserica-sacrament al Duhului. Greutăţi cu biserica. La întrebarea în legătură cu locul Duhului Sfînt, mărturisirea de credinţă a bisericii răspunde: ,Cred în unica biserică sfîntă, catolică şi apostolică‘. Biserica mărturiseşte, aşadar, că Duhul lui Isus Hristos lucrează continuu în ea şi prin ea, de-a lungul istoriei. Ea crede că este locul sfînt, chiar sacramentul, semnul şi unealta lucrării Duhului Sfînt.“

Între mărturisirea cu buzele şi realitate există o diferenţă ca de la cer la pămînt. Nu Duhul lui Hristos a fost cel care a lucrat atît de brutal în istoria bisericii. Pentru că şi în biserică este cunoscut tot ce s-a întîmplat în lume la îndemnul şi indicaţiile acesteia, trebuia ca poziţia bisericii să fie exprimată în acest catehism catolic pentru adulţi: „Nici o altă exprimare de credinţă nu produce atîta contrazicere, ba chiar duşmănie, ca aceasta. Mulţi catolici activi au probleme cu biserica. Nu puţini zic: ,Isus, da – biserica, nu!‘ Obiecţia principală împotriva bisericii sună: ea a trădat de-a lungul istoriei, mesajul original al lui Isus. Pentru că Isus – astfel se spune – a fost sărac şi a intervenit pentru cei săraci; biserica însă este bogată, pactizează cu cei bogaţi şi puternici şi a capitulat în faţa problemei sociale. Isus a predicat iubirea pînă la iubirea duşmanului; biserica dimpotrivă, este intolerantă şi îi prigoneşte pe adversarii ei cu brutalitate, aşa cum arată inchiziţia. … Ce să spună un catolic în legătură cu „registrul acesta de păcate“? El nu trebuie să înfrumuseţeze sau să retuşeze nimic. Chiar biserica, care vesteşte iertarea păcatelor, crezînd în iertarea lui Dumnezeu, poate să-şi mărturisească propria vină, precum papa Hadrian al VI-lea, în parlamentul de la Nürnberg (1522/1523), sau papa Paul al VI-lea în timpul celui de-al II-lea Concil al Vaticanului (1962-1965). Creştinul nu trebuie să tăgăduiască părţile umbrite din istoria bisericii.“

La Dumnezeu nu va fi aşa de simplu cum este scris în catehismul catolic. Iertare poate să existe numai acolo unde se produce o pocăinţă adevărată. EL nu va ierta atrocităţi, ci va răzbuna sîngele nevinovat (Apoc. 6, 9-10; Apoc. 18, 7-, pentru că acestea s-au întîmplat cu voie. Dacă nu ar mai urma o prigoană pentru creştini, am putea privi acest capitol ca rezolvat. Dar conform profeţiei apocaliptice, acum vine unirea politico-religioasă, apoi vin boicotul şi prigoana, „… şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde“ (Apoc. 13, 17). Aşa cum s-a întîmplat cu evreii din timpul celui de-al treilea Reich şi mai înainte, tot aşa se va întîmpla şi cu creştinii biblici într-un timp scurt de prigoană. Crima lor va consta în faptul că ei nu vor face parte dintr-o denominaţie creştină oficială, astfel nu vor face parte din Conciliul Mondial al Bisericilor sau din biserica romană. Ei vor fi priviţi ca instigatori şi nu vor fi suportaţi de societate. Dacă pentru obţinerea unui serviciu trebuie menţionată religia, se poate, de exemplu, lua imediat o decizie în legătură cu primirea sau neprimirea unui serviciu de către cineva. Vor reuşi atunci politicienii să mai protejeze onoarea şi viaţa cuiva, mai ales a celor de altă convingere şi credinţă?

Pentru confirmarea acestui cuvînt biblic trebuie să spunem că această împărăţie este numită în Biblie, „fiara“ care a primit prin sabie, o rană (Apoc. 13, 14). Sabia Duhului este Cuvîntul lui Dumnezeu, iar reformatorii au provocat acestei puteri o rană mortală cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Din cauza aceasta ei erau priviţi ca slujitori ai Satanei, de asemenea, şi pentru că însemnau un deranj, chiar un pericol pentru această putere mondială. Dar aşa cum s-a anunţat prin profeţia biblică, această rană se va vindeca din nou şi toată lumea se va mira de acest lucru (Apoc. 13, 12). Acest proces de vindecare a avansat deja foarte mult.

Toate bisericile protestante şi comunităţile libere au încercat, la începutul lor, să pună vestirea Evangheliei în centrul mişcării lor. Astăzi însă celor mai mulţi le-au rămas doar tradiţiile moştenite. Conducătorii denominaţiilor sînt orbi din punct de vedere spiritual şi nu observă încotro merge drumul lor. Nici cei care fac parte din grupurile fundamentaliste nu au o privire clară, încît să poată rîndui profeţia biblică actuală în lumina Cuvîntului descoperit. Unii au deviat în „demitizări“, alţii în „teoria de eliberare liberală“. şi la protestanţi a mai rămas doar un creştinism cu numele, un botez şi o cununie creştinească. Numai un număr foarte redus de oameni au avut o experienţă cu Hristos şi pot fi rînduiţi, în mod biblic, ca drept creştini.

Înainte de Conciliul „Vaticanum Secundum“, în anul 1960, papa Ioan al XXIII-lea a creat un secretariat pentru probleme ecumenice sub conducerea cardinalului Augustin Bea. S-a depus o întreagă muncă; formulările au fost corelate cu exprimările tuturor bisericilor pentru ca fiecare din ele să-şi audă, în continuare, propriul limbaj şi pentru a putea să treacă cu vederea diferendele care nu pot fi depăşite. În „Lexiconul pentru teologie şi biserică“, vol. 13, de la pag. 12 pînă la 26, Herder scrie, pe înţelesul tuturor, despre Conciliul Vatican II, referitor la tema „Ecumenismul şi unirea“, temă despre care toţi ar trebui să ia cunoştinţă:

„Secretariatul este o putere cu autoritate papală, un canal făcut pentru comunicare şi un mijloc care ajută tuturor formelor de colaborare pentru ca să se realizeze unirea. … De la o astfel de înţelegere a plecat şi Paul al VI-lea cînd, fiind în funcţia de cardinal, a luat parte, în Domul din Milano, la 7.06.1963, la funeraliile lui Ioan al XXIII-lea şi a vorbit despre ,Universalitatea credinţei catolice‘ şi despre ,Ecumenismul bisericii catolice‘. … Pentru el ,Ecumenismul catolicizării‘ a însemnat unitatea în toate domeniile, cu mari posibilităţi de dezvoltare într-un nou capitol al istoriei bisericii.“

„Celelalte comunităţi creştine se străduiesc să aibe o recunoaştere reală a fraţilor despărţiţi şi a moştenirii lor creştine. Aceasta înseamnă luarea în considerare a tuturor ,urmelor‘ şi ,elementelor‘ bisericii, care prin harul lui Dumnezeu, sînt vii şi au stabilitate la fraţii despărţiţi, prin aceasta întîmplîndu-se, ca aceştia – chiar într-o măsură diferită – în realitate, să facă parte din biserică, chiar dacă nu într-un număr deplin.“

±„În următorul capitol (§7) se vorbeşte numai despre dezbinări şi despărţiri. Din cauza ,slăbiciunilor omeneşti‘, din necunoaştere reciprocă şi din cauza înstrăinării în cadrul turmei lui Isus Hristos s-au ivit certuri, s-au desprins părţi din biserică şi au înfiinţat grupuri independente. Pentru că biserica poate fi numai una – ,nu poate să existe o altă biserică pe lîngă aceea condusă de urmaşul lui Petru, care vrea ca aceasta să fie singura şi adevărata biserică.‘ Nici o biserică despărţită de scaunul lui Petru nu este, în acelaşi timp, ascultătoare şi bisericii vizibile, şi celei cereşti. – În § 8 se subliniază faptul că necesitatea unităţii cu Capul, nu exclude pluralitatea în cadrul trupului. O prea mare uniformizare ar desfrumuseţa trupul. De aici importanţa propriei tradiţii, mai ales la bisericile onorabile ale Orientului. Cu cît este mai mare diferenţa, cu atît mai mult este necesară o singură autoritate.“

Cine doreste toata cartea sa ma contacteze pe PM ...

Cred ca trebuie sa ne rezumam a posta in fiecare categorie ce tine de aceea categorie...nu stiu ce tot scrie acest membru : pamant....Ma rog
Legat de Cavalerii de Malta, acesti din ce stiu sunt destul de bine reprezentati in Romania.
Stiu ca exista doua laturi ale ordinului : ORDINUL SUVERAN MILITAR DE MALTA si ORDINUL SUVERAN SFANTUL IOAN DE IERUSALIM (asta din urma venit pe filiera ruseasca).
Membri de amintit dintre Cavalerii de Malta ar fi : Constantin Balaceanu Stolnici, Constantin Buzatu (legat de IBSSA), Adrian Nastase, Ilie Botos (fost procuror general al Romaniei)...
Din ce s-a vazut din istorie Cavalerii de Malta au avut influenta in structurile militare si in serviciile secrete, spre exemplu ei fiind cei care au creat CIA. Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagen şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernării Kennedy.
E interesant de cautat exact ramificatiile acestui Ordin in Romania, caci se pare ca este destul de infiltrat in statul nostru, mai ales prin IBSSA (Asociatia Internationala de Escorta si Servicii de Securitate).
Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006: „Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale.”
Asadar cu OCHII pe CAVALERII DE MALTA!

intamplarea a facut sa-mi "pice" in mana niste poze de la o conferinta care a avut loc in bucuresti, anul trecut cred, al masonilor sau cavalerilor de malta...nu stiu sigur deoarece materialul impreuna ca niste diplome pe care le dadeau celor de acolo i le-am trimis lui manolescubd. cel si cu contu de pe facebook....de el nu am mai auzit nimic de vreo luna

Pai ar fi interesant sa vedem si sa studiem si noi acele fotografii. Pot fi facute publice sau nu? Daca da, atunci publica-le aici...daca nu, contacteaza-ma pe pm. O zi buna.

cum le pot pune aici?

Daca nu are optiune de embed site-ul cam greu.... pana la urma merge si pe mail, eventual adaugate prin script dupa. Adminul sa isi spuna parerea aici.